Un secol de sex

Revoluția Franceză abolește infracțiunea de sodomie, dezincriminând relațiile dintre bărbați. Franța devine astfel una dintre primele țări care fac acest lucru.

Primul marș homosexual din Franța a avut loc la Paris, pentru a comemora revoltele de la Stonewall și a cere drepturi pentru comunitatea LGBTQ+.

Abrogarea legii discriminatorii privind vârsta consimțământului (o prevedere moștenită din regimul de la Vichy), dezincriminând pe deplin homosexualitatea.

Primul eveniment Sidaction, o mare campanie media și de strângere de fonduri caritabile pentru lupta împotriva SIDA.

Primarul orașului Bègles, un oraș din apropiere de Bordeaux, a oficiat prima căsătorie între persoane de același sex din Franța, în numele principiului egalității în fața legii. Totuși, căsătoria între persoane de același sex avea să devină legală abia nouă ani mai târziu.

Este adoptată legea cunoscută sub numele de „Căsătoria pentru toți", care autorizează căsătoria civilă și adopția pentru cuplurile de același sex. Semnificație: Înainte exista doar PACS (Pactul Civil de Solidaritate), introdus în 1999.

Legea bioetică extinde accesul la Procreația Medical Asistată pentru cuplurile de femei și pentru femeile singure.

Franța interzice practicile care au ca scop modificarea orientării sexuale sau a identității de gen a unei persoane.

Procesul lui Maria Isabel Barreno, Maria Teresa Horta și Maria Velho da Costa, cunoscute sub numele de „Cele Trei Maria”, a început la 25 octombrie 1973. Cartea lor, „Noi scrisori portugheze” (Novas Cartas Portuguesas), publicată în 1972, a fost considerată pornografică și imorală de către regimul Estado Novo, ceea ce a dus la urmărirea lor penală. Cartea, o critică feministă a societății patriarhale, explora sexualitatea femeilor și rolurile de gen, atrăgând atenția internațională și evidențiind cenzura și opresiunea de gen din Portugalia. Semnificație: Acest proces a devenit un simbol al rezistenței împotriva autoritarismului și controlului patriarhal, contribuind la discursul feminist din Portugalia și dincolo de aceasta.

Acest lucru a avut loc la trei săptămâni după Revoluția Garoafelor, care a răsturnat dictatura Estado Novo. António Serzedelo, istoric și activist social, a fost coautor al manifestului „Libertate pentru minoritățile sexuale”, ca parte a nou-înființatului Movimento Homossexual de Ação Revolucionária. Serzedelo, care lucra la acea vreme în Departamentul de Informații și Contrainformații al Statului Major al Armatei, a devenit o figură importantă a activismului LGBTIQ+ timpuriu din Portugalia, militând pentru drepturile minorităților sexuale într-o perioadă de schimbări revoluționare. Activismul său a continuat ca membru al biroului generalului Franco Charais în cadrul Consiliului Revoluției și prin angajamentul său de-o viață pentru justiție socială, inclusiv în roluri precum președinte al Comitetului Portughez pentru Drepturile Omului și ca jurnalist. Semnificație: Manifestul și activismul lui António Serzedelo au marcat un moment fondator pentru vizibilitatea LGBTIQ+ în Portugalia, valorificând deschiderea de după Revoluția Garoafelor pentru a promova drepturile minorităților sexuale și a contesta normele sociale.

Această reformă a făcut parte dintr-un proces mai amplu de modernizare a legislației portugheze după Revoluția Garoafelor din 1974, care a pus capăt dictaturii și a inițiat o perioadă de democratizare și schimbări sociale progresiste. Această actualizare legislativă a plasat Portugalia printre grupul tot mai numeros de țări europene care, în anii 1980, au făcut pași către protejarea drepturilor sexuale. Deși dezincriminarea nu a eliminat imediat stigmatizarea sau discriminarea, ea a reprezentat primul pas structural către recunoașterea drepturilor și demnității persoanelor LGBTIQ+.
Semnificație: Această schimbare legislativă a reprezentat un pas esențial către drepturile LGBTIQ+, aliniind Portugalia cu alte state europene care dezincriminau homosexualitatea și punând bazele pentru măsuri viitoare de egalitate.

Primul eveniment Arraial Pride din Lisabona a avut loc la 28 iunie 1997, în ciuda ploii abundente din prima parte a zilei. A fost prima petrecere Pride LGBT în aer liber din Portugalia, organizată în Piața Príncipe Real de către ILGA Portugal și Primăria Lisabonei. Evenimentul a avut ca scop consolidarea sentimentului de comunitate și sprijinirea oamenilor să se simtă confortabil să se identifice ca LGBT. Au avut loc spectacole de drag, muzică live și o participare puternică din partea barurilor locale. Atmosfera a fost festivă și emoționantă, cu mai mulți participanți decât se aștepta. În ciuda unor afișe homofobe și a prezenței poliției, evenimentul a fost un mare succes și a fost intens reflectat de mass-media, marcând un moment important pentru vizibilitatea LGBT în Portugalia. Semnificație: Primul Pride a marcat un punct de cotitură pentru vizibilitatea LGBT în Portugalia, creând un spațiu public în care oamenii au putut, pentru prima dată, să își celebreze identitatea în mod deschis și în siguranță. Succesul său a contribuit la normalizarea evenimentelor Pride în țară, consolidând coeziunea comunității și deschizând calea către o acceptare socială și politică mai largă.

Legea a fost promulgată de președintele Aníbal Cavaco Silva după aprobarea parlamentară, acordând cuplurilor de același sex aceleași drepturi la căsătorie ca și cuplurilor de sex opus, deși dreptul de adopție a fost inițial exclus (fiind acordat ulterior, în 2016). Acest moment a plasat Portugalia printre primele țări europene care au legalizat căsătoria între persoane de același sex, semnalând o schimbare majoră către egalitate juridică și recunoașterea socială a familiilor LGBTIQ+. În ciuda unor dezbateri publice la acea vreme, adoptarea legii a contribuit la o vizibilitate mai mare, la o protecție sporită și la consolidarea demnității persoanelor LGBTIQ+ din Portugalia. Semnificație: Acesta a fost un moment de referință pentru drepturile LGBTIQ+, reflectând angajamentul tot mai puternic al Portugalia față de egalitate și incluziune socială.

Adopția, în toate formele sale, este acum permisă legal în Portugalia pentru cuplurile căsătorite de același sex. Anterior, cuplurile de același sex, fie că erau căsătorite sau în uniune consensuală, puteau adopta, însă doar unul dintre parteneri putea avea responsabilități parentale. Acest lucru crea insecuritate juridică pentru familii, lăsând un părinte fără recunoaștere oficială și limitând protecția copilului. Reforma din 2016 a corectat această inegalitate, permițând adopția comună și co-adopția, asigurând recunoașterea juridică a ambilor părinți încă de la început. Schimbarea a aliniat, de asemenea, legislația portugheză la standardele internaționale privind drepturile omului și la realitățile trăite de multe familii LGBTIQ+. Semnificație: Această schimbare legislativă a reprezentat un pas important spre egalitatea deplină în familie în Portugalia, consolidând drepturile și protecția copiilor crescuți în familii cu părinți de același sex.

Legea, promulgată de președintele Marcelo Rebelo de Sousa, a protejat, de asemenea, autonomia corporală a persoanelor intersex. Aceasta a introdus dreptul de a schimba numele și markerul de gen în acte începând cu vârsta de 16 ani, cu sprijin adecvat, reducând barierele birocratice și discriminatorii. Legislația a fost recunoscută pe scară largă drept una dintre cele mai progresiste din Europa, reflectând sprijinul tot mai mare din partea publicului și a mediului politic pentru diversitatea de gen. Semnificație: Această legislație progresistă a marcat un progres semnificativ în domeniul drepturilor persoanelor transgender și intersex, aliniind Portugalia la standardele internaționale privind drepturile omului. A consolidat demnitatea juridică, autonomia și protecția persoanelor cu diversitate de gen și a celor intersex și a stabilit un precedent important pentru alte țări care doresc să își modernizeze legislația privind recunoașterea de gen.

Odată cu modernizarea legislației, Codul penal din 1864 nu conținea nicio referire la actele homosexuale. Într-o perioadă în care multe state europene pedepseau relațiile între persoane de același sex cu închisoarea sau chiar cu moartea, România oferea, prin această omisiune, un cadru mai tolerant. Acest moment a reprezentat un pas surprinzător de progresist pentru un stat recent unificat, plasând România printre primele țări europene care nu incriminau în mod explicit homosexualitatea.
Semnificație: Această omisiune a plasat România, în mod neașteptat, înaintea multor state europene la acea vreme, oferind un cadru juridic relativ tolerant. Ea a pus bazele unei înțelegeri timpurii a diversității sexuale ca o chestiune privată, nu una penală, chiar dacă acest progres avea să fie ulterior inversat.

Codul penal din 1936 (adesea numit „Codul penal Carol al II-lea”) a făcut ilegale relațiile consensuale între persoane de același sex atunci când provocau „scandal public” (art. 431), introducând sancțiuni penale încadrate ca „acte de inversiune sexuală”.
emnificație: Acesta a fost un moment de cotitură esențial: intimitatea între persoane de același sex a devenit o chestiune de drept penal, punând bazele pentru înăspririle ulterioare din perioada comunistă (inclusiv reforma din 1968, care a introdus articolul 200).

Sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, în Codul penal din 1968 a fost introdus infamul articol 200. Relațiile între persoane de același sex, chiar și private și consensuale, erau pedepsite cu până la 5 ani de închisoare. Legea a făcut posibilă supravegherea sistematică și hărțuirea persoanelor LGBTQ de către Securitate și poliție, transformând însăși intimitatea într-o infracțiune controlată de stat.
emnificație: Articolul 200 a devenit una dintre cele mai intruzive forme de intervenție a statului în viața privată în România comunistă. A instituționalizat frica, secretul și hărțuirea, generând traume de durată în comunitățile LGBTQ și normalizând supravegherea de stat ca instrument de control social.

ntr-un context postcomunist marcat de intoleranță, a fost înființată ACCEPT — prima organizație neguvernamentală din România care apără drepturile LGBTQ. În același an, Parlamentul a modificat articolul 200: relațiile între persoane de același sex în spațiul privat nu mai erau criminalizate, însă cele publice sau considerate „scandaloase” au rămas ilegale. A fost o victorie parțială, dar a marcat atât nașterea activismului LGBTQ organizat, cât și prima breșă legislativă în zidul represiunii.
Semnificație: Înființarea ACCEPT a reprezentat apariția activismului LGBTQ organizat în România. Modificarea parțială a articolului 200 a demonstrat, pentru prima dată, că reforma legislativă este posibilă. De asemenea, a deschis spațiul public pentru activism, vizibilitate și presiune politică în vederea decriminalizării complete.

Sub presiunea procesului de aderare la Uniunea Europeană, guvernul prim-ministrului Adrian Năstase a abrogat articolul 200 printr-o ordonanță de urgență. Astfel, România a pus capăt a peste un secol de represiune legală împotriva persoanelor LGBTQ. Dincolo de o cerință tehnică pentru aderarea la Uniunea Europeană, abrogarea a reprezentat un moment de cotitură simbolic, recunoscând dreptul la viață privată și demnitate al persoanelor gay și lesbiene.
Semnificație: Abrogarea articolului 200 a pus capăt a peste 125 de ani de incriminare. A marcat o schimbare istorică către respectarea drepturilor omului, aliniind România la principiile democratice europene. Dincolo de îndeplinirea standardelor UE, a simbolizat recunoașterea persoanelor LGBTQ ca cetățeni egali, demni de protecție și respect.

Bucureștiul a găzduit primul Marș al Diversității, organizat de ACCEPT în cadrul GayFest. Evenimentul s-a confruntat cu ostilitate și proteste, dar a reprezentat și un act de curaj civic. Pentru prima dată, persoanele LGBTQ din România și-au revendicat locul în spațiul public în mod deschis, punând bazele a ceea ce avea să devină tradiția anuală a Bucharest Pride.
Semnificație: Primul marș Pride a rupt tăcerea publică din jurul identităților LGBTQ și a marcat un moment important pentru vizibilitate și consolidarea comunității. În ciuda ostilității, evenimentul a instituit tradiția celebrărilor anuale Pride și a întărit societatea civilă LGBTQ emergentă din România.

Mișcarea pentru drepturile homosexualilor în Cipru (AKOK) a fost fondată în decembrie 1987 de activistul proeminent Alecos Modinos, împreună cu 16 bărbați gay și o femeie lesbiană, într-o perioadă în care relațiile sexuale între persoane de același sex (bărbați) erau încă penalizate în Cipru, iar discuția publică despre homosexualitate era profund tabu. Fiind primul grup organizat pentru drepturile persoanelor LGBT de pe insulă, AKOK s-a concentrat în principal pe campania pentru dezincriminarea relațiilor sexuale între bărbați și pe combaterea homofobiei larg răspândite, susținută de autoritățile statului și de Biserica Ortodoxă. Deși nu a fost niciodată înregistrată oficial — fiind prea riscant ca suficiente persoane să semneze public ca membri — AKOK s-a alăturat Asociației Internaționale Gay și Lesbiene (ILGA), s-a întâlnit în spații private și a creat inițiative de sprijin precum o „linie telefonică gay" pentru comunitate. Activismul AKOK, combinat cu procesul de referință al lui Modinos în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, a deschis calea către dezincriminarea, în cele din urmă, a activității sexuale între persoane de același sex în 1998 și a pus bazele istorice pentru organizații ulterioare, precum Accept – LGBT Cyprus.

Homosexualitatea a fost dezincriminată în Cipru la 21 mai 1998, când Camera Reprezentanților a adoptat un proiect de lege prin care se modifica Codul Penal pentru a elimina pedepsele pentru relațiile consensuale între persoane de același sex, adulte, aliniind astfel țara la standardele europene privind drepturile omului, în urma hotărârii Curții Europene din 1993 în cazul Modinos împotriva Ciprului. Legea a abrogat prevederi precum articolele 171 și 173, care impuneau până la cinci ani de închisoare pentru actele homosexuale între bărbați, în ciuda opoziției puternice din partea Bisericii Ortodoxe, care a organizat proteste și retrageri demonstrative. Inițial, vârsta consimțământului a rămas inegală (18 ani pentru homosexuali, față de 16 ani pentru heterosexuali), iar „promovarea" homosexualității era considerată infracțiune, însă aceste prevederi au fost egalizate la 17 ani în 2002, în urma unor presiuni suplimentare — punând astfel capăt statutului Ciprului de una dintre ultimele țări europene care penalizau homosexualitatea și deschizând calea pentru progrese ulterioare în domeniul drepturilor LGBT, precum recunoașterea parteneriatelor civile în 2015.

Cipru a organizat primul Gay Pride din istoria sa la Nicosia, pe 31 mai 2014, eveniment organizat de Accept-LGBT Cyprus, care a adunat aproape 5.000 de participanți — depășind cu mult așteptările — și beneficiind de susținerea fostului președinte George Vasiliou și a cântăreței pop Anna Vissi. Desfășurat la 16 ani după dezincriminarea homosexualității, evenimentul a parcurs străzile centrale ale Nicosiei, pornind din Grădinile Municipale, punând accentul pe drepturi egale într-o societate conservatoare, cu discursuri, spectacole și activități pentru familii. Acest marș de referință a marcat un punct de cotitură pentru vizibilitate și acceptare, crescând anual cu sprijinul autorităților și inspirând evenimente similare de ambele părți ale insulei, inclusiv în partea de nord.

La 26 iulie 2015, Cipru a recunoscut acordurile de coabitare civilă atât pentru cuplurile de același sex, cât și pentru cele de sex opus, oferind drepturi similare căsătoriei în domenii precum asigurările sociale, pensiile, moștenirea și deciziile medicale. Susținută de deputatul DISY Christos Stavrou, în cadrul unor dezbateri intense pe tema egalității, legea a instituit un registru pentru aceste parteneriate, oferind protecții esențiale împotriva discriminării și aliniind Ciprul la standardele UE privind drepturile omului, la ani buni după dezincriminarea homosexualității. Acest pas progresist a sporit vizibilitatea comunității LGBT, înregistrându-se peste 200 de parteneriate până în 2023, a stimulat progrese ulterioare precum drepturile privind maternitatea surogat în 2022 și a contestat opoziția conservatoare a Bisericii, oferind cuplurilor posibilitatea de a-și construi un viitor sigur împreună. În decembrie 2015, Legea privind coabitarea civilă a intrat în vigoare.

În mai 2020, Cipru a adoptat o lege de referință prin care a interzis terapiile de conversie, prin amendamente aduse Legii privind combaterea violenței domestice și a violenței împotriva femeilor (mai exact, în cadrul Legii 112(1)/2021), incriminând orice practici de natură psihologică, medicală, religioasă sau de altă natură, care au drept scop schimbarea sau suprimarea orientării sexuale ori a identității de gen a unei persoane, cu pedepse de până la cinci ani de închisoare și amenzi, pentru a proteja drepturile privind sănătatea mentală a persoanelor LGBTQ+. Această legislație, promovată de Accept-LGBT Cyprus și aliniată la recomandările Uniunii Europene, vizează intervențiile dăunătoare, adesea promovate de grupuri religioase conservatoare, recunoscând legătura acestora cu traume psihologice severe, depresie și risc de suicid, și se bazează pe repere anterioare din lupta pentru drepturile LGBT, precum dezincriminarea și parteneriatele civile. Definind astfel de practici ca o formă de violență domestică, legea le oferă victimelor posibilitatea de a obține dreptate prin mecanisme de raportare și aplicare judiciară, poziționând Ciprul ca lider regional în materie de reforme protective, în ciuda rezistenței sociale persistente.